Arhivele lunare: Ianuarie 2010

Alta chestie…

Standard

Atunci cand am creat blogul l-am creat pentru a nu mai avea fel si fel de lucruri notate in multe caietele…printre care si versuri…asa k o sa incep sa le postez si pe alea. Aici e o mostra…restul vor fi depuse pe parcurs in „pagini”.

O, tu…

Creeaza fara noima, vorbeste fara drept,

Alearga fara tinta, vei fi mult mai destept!

O, voi, cei calculati, pe ce lume traiti?

Cuprinsi de etichete…nici nu stiti sa iubiti!

Traiti visuri furate, dar cine sunteti voi?

Ce e mai pur pe lume, il umpleti de noroi?

Invaluiti in temeri nu faceti decat rau…

O, tu, cel ce le face, esti propriul tau calau!

Nu mai deosebesti abstractul de real,

Transformi societatea in drum medieval

Si tu te convertesti in vechiul tau stramos

Vazut de lume nobil, in card mare cocos

Dar putred, fara suflet si fara adevar…

O, tu, cel ce devine…iar ai gustat din mar!

De ce te mai ascunzi cand alergi fara rost?

Esti doar paznicul fiarei, cel care-adoarme-n post

Lipsit de aparare in propriul tau Altar…

O, tu, cel ce le vede…tu suferi in zadar!

Privesti neputincios la ceasul ce alearga

Si la copilul tau ce invata sa mearga.

Oglinda nu te minte, varsta a-naintat.

O amintire veche, in care stai pe banca

Revine si te arde…pe mandrie azi calca

Si-ntoarce-te in parcul in care ieri stateai,

Vorbeste cu fetita ce-n brate o tineai,

Ce astazi e batrana, dar a sperat mereu

Ca tu te vei intoarce, crezandu-te un zeu!

Nu mai lasa sa treaca, astazi esti inca viu!

O, tu, cel ce aude…chiar nu e prea tarziu!


Chemistry

Standard

Intotdeauna am fost atrasa de cuvinte laturalnice care exprima atractia intre doua persoane de sex opus: crush, chemistry, iubire…s-ar putea inventa chiar un dictionar. Sau mai bine un ghid. Un Manual de utilizare al sentimentului. Pare absurd, dar chiar am avea nevoie de asta. Nu stim sa iubim. Nu stim sa oferim si sa primim iubire. Ne trezim cu sentimentul, ne bucuram ca il avem dar nu stim ce sa facem cu el.

Rezultatul nu consta decat in multe inimi ranite, multe persoane dezamagite si buimace care nu isi dau niciodata seama de ce s-a intamplat de fapt. Raman doar cateva notiuni prea generale, despre frumos, bine, insa totul e foarte vag. Si atunci incercam cu disperare sa dam o definitie dragostei. Uitam sa o simtim pentru ca o discutam prea mult. Cand o simtim, uitam sa o traim pentru ca ne e teama. Si astfel alergam o viata in cautarea iubirii, fara sa stim cum arata.

Iubesc. Iubesc ceva ce exista dar nu imi apatine. Iubesc iubirea. Astept inca sa ma caute, sa imi dea un semn, sa imi spuna: „Hey, sunt aici, prinde-ma daca poti!”. Vreau sa ma joc de-a iubirea, vreau sa fiu copil si femeie…

Lumea se plange de faptul ca iubirea se rezuma la contactul fizic…poate ca asa e. Daca privesti lucrurile superficial. Nu asta e de fapt problema, iubirea nu se rezuma la asta, iubirea se manifesta in apogeul ei asa. Din pacate, putini stiu asta si transforma totul intr-o chestiune de mandrie. Cat despre partea spirituala…exista, dar si ea e transformata in alte lucruri false sau artificiale. Sau, cum spunea un Cineva…totul e abordat ca un joc de putere.

De ce nu stim sa iubimi?

Sau de ce nu vrem sa iubim?


One down…5 to go…

Standard

A trecut una dintre spaime…mult asteptatul examen la gramatica engleza. Cel putin…momentan. Intre timp am avut o revelatie. Cand o sa fiu mare, voi crea o noua facultate, pe care o voi numi facultatea de burtologie. Bine-inteles ca materia de baza va fi burtologia, care se va imparti in diverse ramuri. Burtologie culinara, burtologie lingvistica, burtologie explicativa…etc. Singura regula e…fara reguli. Sau el putin, fara atat de multe lucruri rigide. Profesia la care te poti specializa…o sa o spun in urmatoarele postari. Momentan nu am atat de multe idei dar…e un inceput, nu?

Sunt constienta ca ideea mea e doar o utopie, dar din vise te poti hrani o bucata de vreme. Asa ca…voi continua sa visez. Imaginati-va o institutie de invatamant in care poti burtologi, blufa, vorbi fara noima la nesfarsit. Desigur, lucrurile standard sunt taxate, dar cele care provin din creativitate…sunt rasplatite. De ce sa retii ceea ce au spus altii lasand sa ti se atrofieze orice urma de imaginatie? De ce sa te rezumi doar la ce s-a aflat pana acum? Sau chiar credeti ca cei care au descoperit atat de multe lucruri pe care le folosim nu au fost creativi? L e urmam regulile doar din teama de a nu gresi, dar greseala nu e relativa si chiar subiectiva? Apreciem un om care stie tot ce a spus Einstein dar aruncam cu rosii stricate in cei care vin cu idei noi. Ne plangem de sistemul pe baza caruia „functioneaza” tara dar intre timp ne punem noi insine restrictii. Si inca am ramas comunisti. Inca ne place sa fimo masa de oameni care fac aceleasi lucruri, inca stam la coada si traim cu impresia ca asa e firesc.

Dar poate facultatea mea de burtologie va oferi ocazia de a vedea si alte porti decat cele arhicunoscute.

Stressiune

Standard

Plina stressiune…incep sa ma sperii.

Nu, nu ma sperii de examenele ce vin, multe au fost, 6 au mai ramas, dar cand vad atmosfera din jur incep sa cred k ceva nu e in regula cu mine, am mustrari de constiinta si mi se pare ca sunt o studenta extrem de lenesa…

Ma trezesc duminica dimineata si observ cu stupoare ca toate fetele din camera sunt foarte trezite si pline de viata. Stiind ca am multe de facut, ma panichez, crezand ca e o ora foarte tarzie. Ma uit la fete, schitez un zambet ce ar trebui sa sugereze „buna dimineata”, iar apoi…ma uit la ceas. Ma mai uit o data la ceas. Da, vad bine. E ora 8 si cateva minute. Ma uit pe geam…intradevar, nu e seara, nu e intuneric. Fac niste calcule…”daca am stins lumina pe la 4…si atunci am adormit cam toate…cam putin…”. Mai numar o data orele pe degete…ca poate nu stiu matematica atat de devreme. Dap…sunt 4 ore dormite. Ahha…deci asta inseamna sesiune…? un pachet de nervi nedormit si aruncat in groapa de papetarie? Apoy…eu mi-as cam da demisia.

Logic ca e doar un mod de a ma exprima…nu, nu imi voi da demisia. Doar ca am intrat si eu in febra. Si incerc sa pretind ca sunt calma inca, desi nu stiu cat timp o sa imi mai iasa. Am inceput si eu sa reduc din orele de somn, mai mult involuntar. E ciudat cand adorm la 5 si ma trezesc la 9. A.M. Incerc sa nu fac excese de cafea, energizante si alte „storcatoare”. Intre timp ma gandesc…teoretic partea cea mai grea a trecut…la mine buba era la franceza. Mai am un singur examen la franceza, in rest, engleza si trunchi comun. Da, stiu…detalii irelevante. Dar ma cam ajunge stresul din urma. Am inceput sa dorm cu foile si cu caietele…nu ca s-ar scurge substanta care sa mi umple cerebelul de cunostinte, dar functioneaza ca stimulent. Ma trezesc, citesc o propozitie…adorm din nou…si poate merge si asa.

Si totusi….traiasca studentia!

Nu stiu cine e tipul care canta…dar e…interesanta faza.

de ce?

Standard

Pare a fi a infinita noapte alba…e aproape 4 dimineata…de ce sunt inca treaza? Habar n-am. De ce nu ne da nimeni dreptul de a alege daca vrem sau nu sa ne nastem? Avem o viata atat de scurta si totusi atat de plina…pentru ce trebuie sa simtim atat de multe lucruri in timpul vietii? Si de ce nu reusim sa impacam tot ce simtim? Sau de ce nu avem sansa de a sterge ce traim? De ce trebuie sa caram toate lucrurile cu noi, ca pe un sac plin de cenusa care cu timpul devine din ce in ce mai greu?

De ce…e intrebarea care apare la varsta de 3-4 ani. Abia atunci invatam sa cerem explicatii pentru orice observam…doar ca pe masura ce crestem intrebarile capata o alta forma si raspunsul e mult mai greu de gasit sau de oferit. Iar la un moment dat, decidem sa nu mai intrebam. Dar, ca de obicei, omul, in complexitatea sa, creeaza un paradox intre ceea ce spune si ceea ce face. Si invata sa intrebe ,,de ce?” folosind alte cuvinte. Sau intreaba prin sugestii si raspunde prin intrebari. Iar la final nu e decat bla bla.

De ce avem atat de mare nevoie de cuvinte? De ce pretindem ca suntem politicosi si cordiali unul cu celalalt cand de fapt totul se desfasoara pentru activarea altor instincte animalice. Noi nu vanam, noi cumparam alimente. Noi nu ne comportam ca animale in calduri dar concuram mereu cu altii pentru a ne gasi un partener. Cu cat e mai curtata o persoana, cu atat starneste mai mult interes. Noi nu atacam, dar ranim prin cuvinte…vesnicele cuvinte! Cuvinte pe care le folosesc si eu acum pentru a exprima ceva.

De ce incercam mereu sa ne explicam in fata celorlalti? De ce spunem atat de multe lucruri daca nu credem nici macar jumatate din ceea ce spunem? De ce ne place atat de mult sa ascultam minciuni? De ce ni se pare atat de firesc sa mintim, sa ne camuflam, sa aruncam vina pe oricine atunci cand ni se intampla ceva?

De ce avem permanenta nevoie de a ne raporta la ceva, fie la o credinta, fie la o persoana? De ce ne complicam?

Am nevoie de ceva…am nevoie si eu de ceva la care sa ma raportez, ceva care sa imi ofere o perspectiva mai vasta decat urmatorul minut…nu vreau sa vad in viitor, dar vreau sa am ideea unui viitor. Am nevoie de ceva al meu…cer prea multe. Nu mai vreau sa fiu copilul care primeste promisiunea dar nu si ciocolata!

Imi pun intrebarea…oare daca traiam superficial si imi puneam doar intrebarea…”ce fac daca mi se rupe o unghie?”, mi-ar fi fost mai bine? Probabil, dar nu vreau sa fiu un prototip si atat. Si  vreau sa traiesc! vreau sa simt ca am viata. Marele noroc al omului e faptul ca a fost suficient de ingenios incat sa creeze arta.


Retourning to a life…

Standard

Se pare ca in ultima vreme am neglijat blogul, m-am facut ca am uitat de el. Dar nu e asa. De fapt, am fost putin ocupata, se pare ca sesiunea nu se joaca…si nu ar trebui sa ma joc nici eu.

In ultima vreme s-au intamplat diverse lucruri, dar treptat am reusit sa ies din butoiul cu melancolie. Am in ansamblu 8 ore dormite in total in ultimele 3 nopti, dar cam asta-i…asa se desfasoara viata unui student. Ceea ce am facut bine pentru mine a fost faptul ca am intrat intr-o trupa de teatru, numita Imago si mai nou, in organizatia cercetasilor.

Aseara am mers la prima intrunire cu cercetasii…ador acea atmosfera de echipa, de caldura ce nu poate fi oferita decat de un grup care devine o notiune unitara. Acelasi lucru il simt si la Imago. Se pare ca acest an nou in final nu e atat de pustiu pe cat parea la inceput. Aveam nevoie doar de un timp in care sa ma reculeg, mi-am acordat eu insami acel timp iar acum…merg mai departe, se pare ca din nou pe un alt drum.

Uneori simt nevoia sa prind radacini, dar poate ca nu e ceea ce am de facut in viata. Mai demult am citit o nuvela, Knulp, de Herman Hesse. Acolo, el prezenta un personaj care toata viata nu a facut altceva decat sa calatoreasca, sa mearga din casa in casa, fara a se opri. Avea prieteni in toata lumea, era apreciat si nu o data a fost rugat sa se opreasca. Rostul lui era de a aduce caldura in sufletele oamenilor, prin ceea ce era. Se stia hoinar si isi iubea soarta. Pentru el, aceasta reprezenta libertatea. In final, ajunge la aceeasi poarta unde a mai batut cu ani in urma, iar acolo se opreste. Se opreste si el, si viata lui. E capat de drum. Poate asa sunt si eu, asemeni lui Knulp, am destinul de a hoinari, de a fi turistul din viata celor pe care ii cunosc. Iar eu, spre deosebire de el, am un loc pe care odata l-am numit acasa. Acolo, intre munti, de unde vin si unde ma voi intoarce mereu. Locul care imi da inca o picatura de viata atunci cand simt ca am obosit sa hoinaresc.

Poate acesta e si lucrul care ma leaga de muzica pe care o ascult. Dupa intalnirea cu cercetasii, am mers intr-un loc unde era concert folk. Tot respectul pentru cei care canta acest gen de muzica, adevarata hrana pentru suflet. Nu am crezut nicioadata ca voi vedea asa ceva, dar lumea e plina de minuni. Pe la sfarsitul serii, oamenii au inceput, obositi, sa se retraga din sala unde era sustinut concertul. Cei doi reprezentanti ai genului mentionat mai sus au continuat sa cante, la ora tarzie a inchiderii localului, pentru cei 5 oameni care nu vroiau sa mearga acasa. Doua voci: Ionut Mangu si Ovidiu, doua chitari acustice, doua microfoane si buna-dispozitie. Toate aceste lucruri, in jurul orei doua. totusi, sa nu uitam de Ioan Onisor, care incanta mereu prin prezenta lui, dar care in jurul orei douasprezece, s-a retras, poate obosit si el.

Cam asa arata atmosfera :

Enjoy!

Eu v-am lasat, ma pun sa dorm. La ora 8 trebuie sa ajung la o persoana destul de importanta…apropo…La multi ani, Alexandra!

Gata!

Standard

Scriu in culoarea albastra pentru ca inca sunt „blue”. Dar…cam asta-i. Am intrat in paine, cum s-ar spune prin alte locuri, sesiunea incepe si ar fi cazul sa incep si eu odata cu ea sa ma mobilizez. Stiu….stiu ca am mai spus asta de cateva ori pana acum, dar acum chiar nu mai e de joaca. Peste 4 ore am examen la limba spaniola. De ce scriu pe blog in loc sa invat? Pentru ca am program peste o jumatate de ora. Dar nu-i nimic…asta e!

Viata de student merge din ce in ce mai ciudat. Acum incerc si experienta caminului studentesc, relativ diferita fata de cea din liceu. Suntem 5 fete, fara prea mari asemanari dar cu subiecte multe de tocit…si nu ma refeream la invatat.

Cate un personaj de acasa imi mai aminteste de unde vin…si ca sunt fata de la munte. Doar ca sunt sadici. Imi trimit fotografii cu peisaje pe care le ratez eu in perioada asta, in timp ce bat asfaltul si ma cert cu semafoarele. Dar lasa ca ma fac eu mare, si o sa vedeti voi atunci!

Si…ca sa fie totul dragut. mi s-a spus ca asa arata crucea de la Hasmasul Mic: