Arhivele lunare: August 2010

Ei bine…

Standard

Da, indraznesc din nou sa scriu ceva aici. Am avut un mic accident, si cam putrezesc in casa de atunci. Am fost pe munte si se pare ca nici macar franele de la picioare nu imi functioneaza prea bine…asa ca prima oprire pe care am facut-o in drum spre casa a fost…in bratele unui „copacel”.

Dragul de el copacel nu a fost atat de fericit ca m-am impins in el, asa ca mi-a lasat cateva bucatele de crengi pe langa ochi…in spranceana…pierce gratiut. a doua zi am observat cu stupoare ca ochiul mi s-a umflat, si aratam ca una maltratata de barbat. Nu am barbat.

Sunt morocanoasa. Nu pentru ca nu am barbat. Pentru ca sunt mereu confuza, imi place sa ma bag intre ciocan si nicovala, sa stau stransa la menghina sau…habar n-am. Natura umana e interesanta…e de ajuns sa ma uit la mine…oricum nu inteleg nimic. Sau poate nu vreau sa inteleg. Peste doua saptamani merg inapoi in Cluj. Si mi-e dor de Imago. Si de cercetasi. Sper sa iasa bine. Un nou an universitar, o noua sansa de a continua pe un alt drum, sau cu o alta atitudine. Sau aceeasi. Nu stiu. Nu o sa imi mai promit ca ma schimb, ca devin rea sau puternica. Sunt eu si gata. Acum si cu jumatate de ochi de japoneza. Ce am inteles zilele astea e ca…am prieteni. Si sunt una din cele mai norocoase fiinte, pentru ca am prietenii pe care ii am.

Sarbatoare

Standard

Mda…au fost zilele orasului. A fost dragut anul asta. E plin orasul de talente…mi-a luat ceva timp sa descopar asta. Cred si eu, am fost mai mult plecata sau pe munte, in ultimii ani.

Nu stiu de fapt despre ce vreau sa vorbesc. E o adevarata aiureala in jur. Mai e putin si incep restantele, eu din 13 opere am reusit sa citesc 3…dar trei zile am sarbatorit. Doar erau zilele orasului. A fost epic momentul in care am intrat, la ora 3 in casa, cu multa bere la bord, si mama s-a trezit subit sa ma intrebe de ce merg atat de tiptil. In niciun caz nu faceam asta pentru ca am zis ca ajung mult mai repede si nici pentru ca miroseam in ultimul hal a bere si tigari.

Am facut pe prezentatoarea de karaoke. Pana atunci, a trebuit sa stau printre copii de 8-13 ani. Era ca un film horror, trageau copii de mine de parca urma sa le dau ciocolata. O fetita s-a gandit sa spuna „tu esti mama mea”. Nu a fost amuzant. Nu vreau sa stiu daca are sau nu mama, dar stiu sigur ca eu nu vreau asa ceva.

Ieri am ajuns la concluzia ca nu mai trebuie sa spun ca imi dau demisia. Pot fi si concediata. Chiar daca teoretic/practic, nu sunt angajata nicaieri. Ieri a parut sa fie ziua oalelor sparte in cap. Dar nu e problema, azi e o noua zi si o noua saptamana. Si e soare afara. Probabil si in capul meu. M-a batut soarele in cap. Sunt batuta in cap…de soare. Sau oare soarele e batut de capul meu? Nuuuu, nu ajunge atat de departe. Intre timp…ascult Margineanu. Imi place omul asta.

Tabara

Standard

Iata ca am fost si in mult asteptata tabara de o saptamana, in creierul muntilor, uitata de civilizatie si de tot felul de lucruri artificiale. Da, a fost minunat. Inconjurata de brazi, mergand cand pe jos, cand pe cai, totul mi-a parut un vis. Un vis din care as fi vrut sa nu ma mai trezesc. Acum am revenit printre oameni. In prima zi ma uitam atat de ciudat la oameni si la masini, incat aveam impresia ca m-am salbaticit de tot.

L-am inteles pe Jonathan Swift. El spunea despre cai ca sunt fiinte foarte nobile…asa e. Uneori imi dadeau impresia ca ma inteleg, mai bine chiar decat oamenii. Oare e adevarat faptul ca animalele simt ce e in sufletul omului?

In fiecare zi ma trezeam odata cu soarele si adormeam mult dupa ce apunea el. Am avut timp sa imi analizez intreaga viata, intreaga existenta. Dar viitorul tot intunecat e. Am vorbit cu un prieten bun si am ajuns amandoi la concluzia ca daca nu reusim sa ne facem o cariera cel putin satisfacatoare, ne facem amandoi cabanieri. Construim o cabana si stam pe rand, el doua saptamani, apoi eu. Dar daca ajungem sa ne batem, pentru ca nu vom mai vrea sa plecam de acolo?

Ma gandeam…eu mereu vorbesc despre iubire, dar de ce nu am intalnit-o? Au fost cateva personaje care m-au marcat, dar nu am reusit niciodata sa prind radacini. Atunci cand vorbesc despre teama, ajung sa o simt. De ce nu se intampla la fel si cu iubirea?

Am avut multe de invatat de la cei care au lasat amprente in mintea si in inima mea…dar dupa ce am invatat, am plecat. Sau au plecat ei.

Unul dintre personaje mi-a spus asa: „o sa fie bine”, si imi spunea asta in fiecare zi, la fiecare hop. Intr-un final am crezut si eu asta. Asa am invatat despre optimism. Doar ca am plecat. Apoi am invatat inca un lucru, de la altcineva: „fara speranta, iubire si credinta, nu se poate trai”. Asa ca dupa un timp am inceput sa sper, sa cred si sa caut iubirea. Nu a fost la el, pentru ca a decis el sa plece. Un alt pasager mi-a spus: „lasa trecutul in urma, prezentul e cel care conteaza, traieste azi, nu ieri”. Intelepte vorbe. Dar nu eram pregatita pentru a le asculta. Apoi a fost tarziu. O alta persoana m-a invatat ca din simplitate se poate face fericire…”asa mi-as dori sa traiesc mereu…simplu”. Dar eu am vrut altceva..am mai vrut o doza de emotie, de tumultus…si din nou am plecat. Imi placea libertatea. In final, inca un strain s-a oprit la mine si a spus: „cuvantul meu preferat e <<pacatul>>”. Da, am inteles, suntem cu totii pacatosi. Asa ne place sa traim. Asta da culoare vietii. Am fost, sunt si voi ramane o romantica, visatoare. Iar voi…cei ce m-ati invatat toate aceste lucruri…sunteti undeva, in amintiri. Nu va regret, nu am de ce. Ati trecut prin viata mea, ati avut un rost, am avut de invatat dela voi. Acum  sunt mai puternica, poate. Pana voi gasi acea iubire pamanteana la care visez, voi merge mai departe, asa cum m-ati invatat voi. Optimista, cu speranta in suflet, traind prezentul la intensitate maxima, bucurandu-ma de frumusetea lucrurilor simple si acceptandu-mi conditia de pacatos. Ne auzim de bine.