Tabara

Standard

Iata ca am fost si in mult asteptata tabara de o saptamana, in creierul muntilor, uitata de civilizatie si de tot felul de lucruri artificiale. Da, a fost minunat. Inconjurata de brazi, mergand cand pe jos, cand pe cai, totul mi-a parut un vis. Un vis din care as fi vrut sa nu ma mai trezesc. Acum am revenit printre oameni. In prima zi ma uitam atat de ciudat la oameni si la masini, incat aveam impresia ca m-am salbaticit de tot.

L-am inteles pe Jonathan Swift. El spunea despre cai ca sunt fiinte foarte nobile…asa e. Uneori imi dadeau impresia ca ma inteleg, mai bine chiar decat oamenii. Oare e adevarat faptul ca animalele simt ce e in sufletul omului?

In fiecare zi ma trezeam odata cu soarele si adormeam mult dupa ce apunea el. Am avut timp sa imi analizez intreaga viata, intreaga existenta. Dar viitorul tot intunecat e. Am vorbit cu un prieten bun si am ajuns amandoi la concluzia ca daca nu reusim sa ne facem o cariera cel putin satisfacatoare, ne facem amandoi cabanieri. Construim o cabana si stam pe rand, el doua saptamani, apoi eu. Dar daca ajungem sa ne batem, pentru ca nu vom mai vrea sa plecam de acolo?

Ma gandeam…eu mereu vorbesc despre iubire, dar de ce nu am intalnit-o? Au fost cateva personaje care m-au marcat, dar nu am reusit niciodata sa prind radacini. Atunci cand vorbesc despre teama, ajung sa o simt. De ce nu se intampla la fel si cu iubirea?

Am avut multe de invatat de la cei care au lasat amprente in mintea si in inima mea…dar dupa ce am invatat, am plecat. Sau au plecat ei.

Unul dintre personaje mi-a spus asa: „o sa fie bine”, si imi spunea asta in fiecare zi, la fiecare hop. Intr-un final am crezut si eu asta. Asa am invatat despre optimism. Doar ca am plecat. Apoi am invatat inca un lucru, de la altcineva: „fara speranta, iubire si credinta, nu se poate trai”. Asa ca dupa un timp am inceput sa sper, sa cred si sa caut iubirea. Nu a fost la el, pentru ca a decis el sa plece. Un alt pasager mi-a spus: „lasa trecutul in urma, prezentul e cel care conteaza, traieste azi, nu ieri”. Intelepte vorbe. Dar nu eram pregatita pentru a le asculta. Apoi a fost tarziu. O alta persoana m-a invatat ca din simplitate se poate face fericire…”asa mi-as dori sa traiesc mereu…simplu”. Dar eu am vrut altceva..am mai vrut o doza de emotie, de tumultus…si din nou am plecat. Imi placea libertatea. In final, inca un strain s-a oprit la mine si a spus: „cuvantul meu preferat e <<pacatul>>”. Da, am inteles, suntem cu totii pacatosi. Asa ne place sa traim. Asta da culoare vietii. Am fost, sunt si voi ramane o romantica, visatoare. Iar voi…cei ce m-ati invatat toate aceste lucruri…sunteti undeva, in amintiri. Nu va regret, nu am de ce. Ati trecut prin viata mea, ati avut un rost, am avut de invatat dela voi. Acum  sunt mai puternica, poate. Pana voi gasi acea iubire pamanteana la care visez, voi merge mai departe, asa cum m-ati invatat voi. Optimista, cu speranta in suflet, traind prezentul la intensitate maxima, bucurandu-ma de frumusetea lucrurilor simple si acceptandu-mi conditia de pacatos. Ne auzim de bine. 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s